La 4 martie 1977, la ora 21:22, România a fost lovită de unul dintre cele mai puternice cutremure din istoria sa recentă. Seismul, cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, a durat aproximativ 56 de secunde și a provocat moartea a 1.570 de oameni, dintre care 1.391 doar în București, și rănirea a peste 11.300 de persoane. Peste 35.000 de locuințe s-au prăbușit, majoritatea în capitală.
Epicentrul cutremurului a fost zona Vrancea, la o adâncime de circa 100 de kilometri. Undele seismice s-au resimțit în întreaga Românie, în Bulgaria, dar și în alte țări din Balcani, iar replicile seismice, deși mai slabe, au continuat în orele și zilele următoare, cea mai puternică atingând 4,9 grade pe scara Richter.
Soldatul Mircea Nemigean, aflat pe acoperișul unui obiectiv militar din București, a declarat: „Toate clădirile se clătinau, cerul părea să se frângă în două, iar zgomotul era tot mai puternic. Am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!»”, potrivit Wikipedia.
Mulți locuitori au reacționat spontan, ieșind în stradă și ajutând la salvarea victimelor și degajarea dărâmăturilor.
Președintele Nicolae Ceaușescu, aflat în Niger la un banchet oficial, a fost informat imediat despre dezastru și s-a întors de urgență în țară. Starea de necesitate a fost instituită pe întreg teritoriul României, iar autoritățile împreună cu Crucea Roșie, pompieri și echipe specializate au coordonat salvarea victimelor și restabilirea utilităților.
Cutremurul a distrus clădiri de locuințe, obiective industriale și monumente de arhitectură, printre care Biserica Enei și fostul sediu al Uniunii Artiștilor Plastici din București. Unele demolări au fost efectuate sub pretextul reorganizării urbane sau al „protejării” operelor de artă, pierzându-se astfel și patrimoniu cultural valoros.
Cutremurul din 1977 a rămas în memoria românilor nu doar prin victime și pagube materiale, ci și prin solidaritatea de care au dat dovadă oamenii în primele ore după seism.